Oficiere
Inima mea e o superbã lirã
pe care cântã sufletu-mi orfeu
tot ce aude-atunci când Dumnezeu
în infinit prin infinit respirã.
De-aceea nu-s în armonii
stridenţe
şi în culori e al luminii dens,
pentru aceasta verbele au sens,
iar gândurile mele-s chintesenţe.
Fiinţa mea necontenit aspirã
sã fie-n orice clipã prometeu.
În vise şi speranţe cânt mereu,
fãrã sã-mi pese cine mã admirã.
Vreau sã rãmânã-n urma mea
esenţe
dintr-un final bogat ce-a ars intens,
când dorul de-mpliniri a fost imens
şi când odãjdii am fãcut din zdrenţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu