PRIMĂVARA FLORII NOASTRE
După-o iarnă c-o ninsoare ce-n nămeți se troienește,
Și c-un ger de crapă piatra împietrită-n dor de munte,
Îți dispare, scumpă Doamnă, cuta albă de pe frunte
Și creezi, cu ochi de soare, un ghiocel ce înflorește.
E surâsul tău de aur care-n ochi de zori privește
Iarba, munții și ideea de-a fi-n toate chip de floare,
Uneori, cu ochii-n lacrimi, alteori, surâzătoare,
Însă tot ce crește-n lume din lumina ta trăiește.
Cum să nu te-admir, Lumină, când eu sunt făcut din tine?!
Port în geana mea privirea-ți care-înseamnă viețuire,
Inimă ce-n slove-mi bate pulsul tău de înflorire,
Prețuire, eleganță, chip frumos, clipiri sublime.
N-am măsură pentru tine, ești prea sus și prea frumoasă,
Nici cuvinte pe măsură, tu ești mult mai mult ca gândul,
Ești ce-și are omu-n viață, ești tăcerea și cuvântul
Care fac din toate-acestea o familie și-o casă.
Îmi doresc ca-n noi Femeia tot mereu să-înmugurească,
Te privesc ca pe-o Minune, te respect ca pe-o Idee,
Un bărbat e-n viața asta un suport pentru-o femeie,
Un pământ cu ochi de soare-n care ea să înflorească.
Viața ta e-n viața lumii un pridvor pe-o veșnicie,
Chip senin pe-un cer albastru, verb cu vervă într-o frază,
Diamant și clorofilă pentru frunzele din oază,
Și reper în necuprinsuri, lan de maci într-o câmpie.
Toată viața, eu, Bărbatul, mă gândesc frumos la tine,
Nu există nicio clipă-n care eu să-mi tulbur gândul,
Ești ideea mea de viață, orizontul și cuvântul,
Clipa ta cea mai frumoasă care bate-n piept la mine.
Primăvara florii noastre este floarea de acasă,
De pe câmpul plin de soare, din ponoare liniștite,
Din tot locul unde viața-și are rosturi rostuite,
Și-n lumina mea din suflet, tu ești floarea mea aleasă.
Gheorghe Văduva,
București, 27 februarie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu