Pustiu de alinare
Te-ai risipit ca noaptea ce
pleacă ziua-n zori,
În urma ta o umbră de clipă zbuciumată.
Să îmi aşezi în pagini, ţi-am spus adeseori,
Dorinţa ca prefaţă, chiar dacă-i o…erată!
Ca valul ce sărută, din fugă,
ţărmul trist,
Iubind peste măsură, te-ai risipit în larg.
Mi te-a furat oceanul, mereu antagonist,
Făcându-te regina
Te-ai rătăcit ca ziua când
bolta străluceşte,
Ca norul dus, de vânt, prin colţuri cardinale.
Răpită de crepuscul, pe unde el crăieşte,
Te-ai dus să fii stăpână pe timpuri siderale.
Ca firul de nisip dintr-o
clepsidră spartă
Te-ai risipit cu voie prin dune arămii.
Deşertul te-a furat făcându-te consoartă,
Speranţe nu mai am, vreodată, să-mi mai fii.
Te-ai rătăcit de mine şi eu
m-am rătăcit,
Străinele cărări mă-ndeamnă spre uitare.
Îmi voi purta pe umeri destinul amăgit,
Îmi voi purta şi dorul pustiu de alinare.
Ion Apostu – 18.02.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu