Şi nopţile plâng, nu-i aşa?
Mi-a plâns pe umeri noaptea
asta, cu-ntunecimi şi dor de noi
Şi picurau din stele lacrimi şi eu credeam că sunt doar ploi;
Am prins în palmă-o picătură şi-am vrut să o sărut, să-i spun
Că picături din ploi de vară, dintotdeauna, eu adun...
Eram un pic dezamăgită de
teama ei de-a se-aşeza
Din prea înalta ei cădere, în palma mea, spre-a boteza
Căderile ca pe victorii, într-un concurs de zbor nebun
Şi-am vrut s-o liniştesc că-i vie, şi că mi-e dragă-am vrut să-i spun...
S-a aşezat cu grijă-n palmă
şi a privit mai sus spre cer
Îşi aştepta neliniştită suratele şi ca reper
O stea ciudată urmărea, c-o traiectorie-n zig-zag
Ce ploi de lacrimi semăna, de bucurie şi de drag...
Era o matrice pierdută în
timpul zero, de-nceput
În care veşnicia ploii, cu siguranţă a-ncăput;
Şi amintiri din prima noapte, mai lungă decât orice zi
Acolo-n utere astrale, de-om căuta, le vom găsi...
Eram în transă şi-aş fi vrut
să nu mă-ntorc şi să mai stau
Acolo, în necunoscut şi-un început să pot să-i dau
Acelei picături şi mie, alături de ninsori şi ploi
Şi poate, vom putea recupera şi toate vieţile din noi...
Mi-a plâns pe umeri visul
meu, pe care ţi l-am dat cândva:
Era atât de obosit şi niciun ochi nu mai avea...
versuri – Violetta Petre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu