Când fără tine nu mi-e toamnă
Cum să nu-ţi spun, în astă toamnă, că tu-mi eşti pură Veronică,
Când tot ce-ating cu mâini flămânde, miroase-a tine...şi-a fiori?
Cum să nu-ţi spun că m-ai făcut... un diamant din ciob de sticlă,
Când fără tine nu mi-e toamnă, când făr’ de ochi-ţi, nu-s culori?
Cum aş putea, în astă toamnă, să nu-ţi mai spun că eşti un dar,
Cu care viaţa - sau destinu-mi! - m-a-nvrednicit... spre fericire?
Cum să nu-ţi spun, - a câta oară! - că tot ce-ţi spun nu-i în zadar,
Când fără tine nu mi-e toamnă, când toate mi-s...doar silnicire?
Cum să nu-ţi spun - ce spun acum! - că aş urca în vârf de munte,
C-aş vrea să strig că nu mi-e toamnă chiar dacă-s frunzele pe jos?
Cum să nu-ţi spun că fără tine nici fruntea-mi nu mai este frunte,
Când tot ce-aud îmi pare urlet ...când tot ce văd ţi-e mai prejos?
Cum aş putea, în astă toamnă, să nu-ţi mai fiu...tot ce ţi-am fost,
Când tu mi-ai fost pământ şi cer, când tu mi-ai fost soare şi lună?
Cum să nu-ţi spun că toate-s tulburi... că toate-s fără niciun rost,
Când fără tine nu mi-e toamnă... când făr’ de tine-i doar furtună?
Ion Apostu - 31.10.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu